Noapte

Nu-mi plac noptile pustii. Nu mi-e frica de intuneric, ci de linistea lui. Imi plac doar noptile cu zgomot si lumina. Noaptea intr-un parc cu un lac intesat de pasari e magica. Ma amuza chemarile lor la cuiburi sau alarmele cand vreun intrus le incalca teritoriul demarcat sau imaginar. Noaptea cu un radio dinamic inspira vise de viitor. Si da, iubesc noptile pline de oameni si muzica si energie. Si lumina – a lunii, a cluburilor, a decoratiunilor de sarbatoare, a zambetului unui prieten drag. Si de asemenea ador noptile cu un intuneric al carui mister vorbeste, noptile adanci ale intunericului ochilor iubitului meu.

Descompunerea relatiilor

Încerc să înţeleg ce nu e în regulă în mintea mea atunci când vine vorba de relaţii. Nu am fost niciodată o fată cu încredere în sine. Sau nu chiar niciodată, poate începând cu o copilărie mai târzie. Totuşi încrederea a venit, sau am reuşit cumva să mi-o formez în anumite domenii.

Cu prieteniile, culmea, n-am avut probleme niciodată. Mică, am fost un copil izolat. Într-o mare măsură forţat, crescută de o bunică în vârstă, care mă iubea şi mă răsfăţa enorm, dar care se temea să nu poată avea grijă de mine dacă mă lăsa singură să mă joc cu alţi copii. Însă asta n-a fost niciodată şi nici nu a devenit o problemă. Sigur, nu mi-a fost uşor singură, am tânjit după compania altora de vârsta mea, dar atât. Când m-am dus la grădiniţă mi-am făcut prieteni fără probleme. Nu am fost un copil social, cu un grup mare de amici, nici unul care azi era prieten cu Măriuca şi mâine cu Vasilica şi poimâine cu Laurica şi să le bârfesc cu ea pe celelalte de dinainte. Dintotdeauna am format prietenii oneste, durabile. Şi mi se părea natural, o luam ca atare, nu mi s-a părut niciodată un efort. Dimpotrivă, deşi eram cuminte, „bleagă” uneori, o fetiţă care prefera să privească şi să asculte în loc să fie în centrul atenţiei, cumva „prietenii” au gravitat către mine. Nu m-am străduit niciodată să atrag prieteni. Eram aşa cum eram, şi alţii veneau către mine şi îmi căutau compania. Chiar şi oameni faţă de care păstram la început o oarecare distanţă, faţă de care nu-mi dezvăluiam firea mai caldă şi ideile mai personale, vedeau cine ştie ce latură umană în mine şi se apropiau în ciuda răcelii şi distanţei afişate. Şi acum, şi cu 20 de ani în urmă.

Cu băieţii însă altă poveste… Pe care încă nu am reuşit să mi-o clarific. Nu-mi amintesc ce a fost mai întâi, primul refuz – sau mai degrabă o ignorare – sau primele complexe. Nici nu-mi amintesc când au început primele complexe să apară. Poate când m-am mutat cu părinţii după peste 3 ani de stat pe la bunici şi mătuşi, mulţumită lipsei de căldură din perioada comunistă, când a trebuit să fac cunoştinţă cu propria mamă – şi mai ales ea cu mine, săraca prea tânără şi poate şi derutată de un copil cu o minte şi un corp în evoluţie extra-rapidă, căreia i-a fost probabil greu să se adapteze la toate schimbările. Iar pentru mine şocul a fost cu atât mai mare cu cât, cum spuneam, eram extrem de alintată în viaţa de dinainte şi deodată a trebuit să respect reguli noi şi să învăţ să convieţuiesc cu oameni noi, în care mai fusesem şi învăţată să nu am prea mare încredere – „că doar bunica ştie ce e mai bine pentru mine şi mama nu ştie să aibă grijă”. Iar odată cu adolescenţa au venit şi întrebările care n-au găsit în persoanele adulte decât şi mai multe întrebări şi prea puţine răspunsuri, într-o epocă în care doar babele purtau sutiene de mărimi mari.

Şi poate problema a fost întotdeauna că am fost matură de mică. Îmi plăcea compania oamenilor mari, poveştile lor, încercam mereu să fiu la înălţimea discuţiilor şi uram să fiu pusă la masa copiilor, mă simţeam nesigură şi scoasă din elementul meu. Asta până când mi-am găsit refugiul în mâncare, iar la masa copiilor erau destule dulciuri… dar parcă asta a venit după prima ignorare din partea unui băiat. Care, revenind, în mod sigur nu era nici pe departe la fel de serios şi matur ca mine şi la fel de sigur mai interesat de fotbal cu ceilalţi băieţi, în curtea şcolii sau în clasă, decât de o fată cuminte care nu era tocmai în elementul ei în lumea copiilor.

Dar oare când am început cu adevărat să mă consider nedemnă de o relaţie? Sau poate nici măcar nu a fost un moment anume, ci toată acumularea de frustrări cauzate de ignorări fizice… desigur, mai puţin din partea boşorogilor libidinoşi, care însă nu au reprezentat niciodată o opţiune pentru fetele de 12 ani. Tot ce-mi amintesc e că deja la 14 ani nu am fost capabilă să cred că cel mai drăguţ coleg de clasă s-a oferit să mă conducă acasă pentru că era interesat de mine. Iar când am înţeles şi am decis să par mai accesibilă deja era prea târziu, săracul băiat n-a ştiut că ar putea să mai încerce, că şi mie îmi era teamă să văd ce e dincolo de zidul rece de detaşare. Au fost câteva momente sau poate chiar perioade când aveam mai multă încredere. Hormonii mai dădeau câte o petrecere şi se mai îmbătau şi apoi un timp scurt viaţa avea sclipici. Puţin, însă, niciodată suficient cât să stabilească o încredere în sine reală, şi chiar şi în scurtele perioade de încredere – excesivă, desigur, în compensaţie – mă izbeam rapid de refuzuri / ignorări care mă aduceau înapoi în tranşeele desconsiderării. Asta în ciuda cuceririlor care au venit totuşi, după bătălii mai uşoare sau mai dificile – pentru că ceea ce pescuiam în vremuri de pace nu părea niciodată demn de atenţia mea – şi care ar fi făcut geloase peste 80% din populaţia feminină. Şi totul culminând cu o cucerire supremă, deloc definitivă bineînţeles, pentru care unele femei ar fi făcut moarte de om fără nicio mustrare de conştiinţă, moment(e) în care primul lucru care-mi traversa mintea, mai letal ca un glonţ, era întrebarea „ce am făcut să merit aşa ceva?” Da, ştiu şi femei care m-ar bate pentru gândul ăsta, dar credeţi-mă că nu era niciodată voluntar.

Aşa că poate ar trebui să încerc să răspund singură, chiar dacă mi-au răspuns poate şi alţii, dar răspunsul din mine este poate necesar ca să nu mă mai întreb şi altă dată. Deci, oare ce am făcut să atrag totuşi şi bărbaţi frumoşi şi de succes? Ar trebui să îmi amintesc că sunt frumoasă, „o frumuseţe naturală”, cum mi-a spus ultimul iubit, că am ochi inteligenţi şi profunzi „ca o cascadă” – opinia unui prieten care, săracul, mă iubea la disperare. Că bărbaţilor le plac femeile „voluptuoase” – deja aici am doi care cad de acord şi că totuşi se simte că merg la sală. Şi se pare că sărut bine – alte două opinii. Chiar trei. De asemenea, am fost apreciată şi pentru sâni, şi pentru fund, şi pentru picioare, ceea ce nu e rău deloc, site-urile ne invită în general să ne punem în valoare „calitatea” de care suntem cel mai mândre. Mi s-a mai spus şi că am un zâmbet frumos şi chiar că sunt „fierbinte”. Totuşi sunt apreciată pentru lucrurile pentru care nu m-am forţat, pentru ceea ce am fost dintotdeauna…

Freud (daca îmi amintesc bine) spunea că „dezmembrând”, piesele separate se vor regrupa singure. Încep să cred că avea dreptate. Uitându-mă la piesele „dezmembrate” de mai sus îmi dau seama că întrebarea nu face decât să se îndepărteze de răspuns. Cum spuneam, probleme cu intimitatea nu am avut, cel puţin nu în măsura în care să mă deranjeze. Problema e cu relaţiile, asta încerc să disec şi să recompun. Iar relaţiile sunt mai complexe, sunt multe elemente care joacă diverse roluri. Şi astfel m-a lovit brusc un răspuns: la baza problemei cu relaţiile stă lipsa de încredere. Teama de a avea încredere. În alţii mai mult, şi poate oarecum şi în mine – dar ăsta e deja un alt răspuns. Revenind, neîncrederea mi-a fost sădită de mică. După cum spuneam la începutul începutului, mi-am petrecut o mare parte din copilărie, din prima copilărie, în grija unei bunici care nici ea nu prea avea încredere, întrucât nu se simţea destul de în putere pentru sarcina încredinţată. Şi mi-a sădit deci cu răbdare neîncrederea în ceilalţi. În ceilalţi copii – care nu erau decât răi sau murdari, şi chiar în propria familie – mama mi-a povestit o dată că mi-a fost teamă să traversez strada cu ea de mână pentru că, în opinia bunicii, ea „nu ştia să aibă grijă de mine”. Sigur, această neîncredere s-a făcut totuşi simţită când am venit în final să locuiesc cu ai mei părinţi şi a trebuit să învăţ că chiar şi borşul care nu e „roşu” (de sfeclă) e totuşi bun şi că există altă mâncare decât cartofii prăjiţi cu ficăţei sau cărniţă, şi că nu toate legumele sunt „caca verde”.

Iar neîncrederea în mine… aici e ceva mai complicat. Am reuşit, printr-o întorsătură a inteligenţei şi a unei laturi rebele pe care sigur am moştenit-o de la nişte rude mai îndepărtate şi din originile noastre aromâne, să mă afirm în timpul facultăţii, iar aprecierea pe care mi-am câştigat-o m-a împins mereu cu putere şi energie înainte în carieră. Dar nu a fost tot timpul aşa. Dacă eu nu aveam încredere că mama ştie să-mi poarte de grijă şi ce are de făcut în bucătărie, ei bine nici ea nu prea avea încredere că acest om în miniatură îi poate răspunde la ambiţiile de a fi mai puternică, mai descurcăreaţă, mai adaptată societăţii urbane decât ea, o fiinţă de care poate fi mândră în faţa celorlalţi. Şi cum eu, obişnuită cu o comoditate deplină, de prinţesă, nu consideram că trebuie să fac vreun efort să mă impun în societate, iar rarele momente de rebeliune erau pedepsite, am preferat până târziu în adolescenţă să fiu cuminte, blândă şi visătoare, nu o pragmatică gata să se ia la trântă cu societatea, reprezentam o nemulţumire. Ceea ce determina comparaţii cu diverse alte progenituri din anturajul meu sau al ei, bineînţeles în defavoarea mea. Dar totuşi, cumva, teoria primită tot din familie a servit şi ea la ceva, şi ocazionalele încurajări cu „noi te sprijinim oricum” au contat. Plus cine ştie ce mâbdrie tot ancestrală care, mică fiind, mă făceau să mă imaginez mai mult Făt-Frumos decât Ileana Cosânzeana, luptând cu zmeii şi salvând inocenţii, fără să am nevoie de atâţi adjuvanţi şi fără să o dau în bară ca mai sus-numitul „erou”.

Toată poliloghia asta se vrea o explicaţie şi o personalizare a rezultatului unui test de pe Psychologies, conform căruia personalitatea îţi poate fi definită prin una din nouă trăsături, în funcţie de răspunsul la întrebarea „de ce ţi-e teamă cel mai mult?” Ei bine, din cele nouă răspunsuri posibile şi din care mi-a fost greu să aleg mai puţin de trei, a rezultat că mie cel mai mult îmi e teamă de eşec. Nu sunt neapărat o perfecţionistă în sensul de chisată cu detaliile, însă dacă aş putea face totul „cel mai bine” şi „cel mai repede” astfel încât să fiu apreciată de toţi fără a nedreptăţi pe nimeni (cam perfecţionist totuşi, nu?) aş fi mulţumită.

Bun, acum asamblând părţile… ar putea ieşi următorul ansamblu care ar putea răspunde întrebării mele despre relaţii: păi cum, Doamne iartă-mă, să am „o relaţie sănătoasă”, cum bine s-a exprimat de curând o prietenă, dacă eu trebuie să am în acelaşi timp o carieră perfectă, iar bărbatul – partener din relaţia respectivă ar trebui să fie şi el, nu-i aşa, perfect. Adică frumos, inteligent, cu o carieră tot perfectă, şi totuşi interesat de mine în imperfecţiunea mea – pentru că neîncrederea şi-a mai lăsat nişte bagaje emoţionale prin nişte colţuri neaspirate ale psihicului meu. Cum?, deci, este noua întrebare. Şi rămâne de văzut dacă îmi e mai uşor să mă văd pe mine mai perfectă sau să accept imperfecţiunea inerentă a lumii…

Despre mandria de neam

Mandria de ţară a devenit un subiect la mare discutie… Sa fim mândri ca suntem români, sa nu fim mândri – petru că în fond n-avem niciun merit, a fost destinul… Vă daţi seama că suntem poate singurul popor care îşi pune problema asta ? Un legat de români în particular, ci de a fi mândru penru că eşti ce naţie eşti.Toţi sunt mândri : că sunt americani – asta e evident pentru toată lumea, ce naţie e mai mândră oare decât ce acare nici un ştie pera bine sau pera clar de existenţa altora? – sau francez, sau spaniol, sau italian, sau să un mai spun, grec! Cine a trăit într-un oraş balcanic ca mine, cu o comunitate de greci cât de cât vizibilă, ştie că “eu am dreptate pentru că sunt grec”, e argumentul forte în orice discuţie: “musacaua un are linte, pentru că în Grecia un are!” “Macedonia e a noastră pentru că aşa zice istoria”, “logica mea e singura corectă pentru că grecii au inventat logica!” Sigur, acelaşi lucru se aplică la croissante, gauffres, mozzarella, cuceririle Imperiului Roman, sau Otoman, sau Austroungar, si toţi sunt bineînţeles mândri de asta.

La noi însă e mai delicat… şi în parte datorită, culmea, moştenirii istorice. A istoriei recente, adică. A faptului că pe vremea Răposatului eram forţaţi să fim mândri că suntem români. Iar noi, ca un adevărat popor balcanic, cu sânge fierbinte şi iute la mânie, imediat ce am scăpat de constrângerile de a ne iubi patria cu forţa, ne-am revoltat şi am decis să nu o mai iubim deloc. Da, e adevărat, mult din istoria de dinainte, cea de care am fost forţaţi să fim mândri, era pictată de numa’, cu un Ştefan cel Mare cu adevărat sfânt şi care nu avea cuceriri în fiecare sat din Moldova sau cu un Alexandru Ioan Cuza care nu a avut altă vină decât să fi unit principatele, şi în niciun caz nu era dependent de jocuri de noroc sau femeile asociate… Iar după, când am aflat că totul nu e nici pe departe aşa roz cum am învăţat noi de 10 la şcoală, ni s-a făcut scârbă (da, e normal, prea mult roz poate provoca greaţă), iar acum suntem în faza de respingere totală. Dar sincer, nu suntem în nicio situaţie deosebită de restul istoriei, adică de istoria machiată cu la fel de multe culori a restului lumii. A americanilor (mândri că sunt americani) care îi elogiază pe părinţii fondatori şi pe Abraham Lincoln, uitând (cu mai multă sau mai puţină bună ştiinţă) de nedreptăţi, de masacre, de sclavie; a francezilor care se mândresc cu Napoleonul lor care nu era cu nimic mai puţin viciat decât alţi bărbaţi (ai tuturor vremurilor) care îşi permit multe cu ceva bani şi ceva putere; a belgienillor care, nu e aşa, sunt „un popor” independent în ciuda faptului că într-o ţară unde ajungi oriunde în două ore ai trei comunităţi – franceză (mă scuzaţi, wallonă), flamandă şi germană; a italienilor, mândri urmaşi ai Romei care au uitat de pâinea şi circul oferite oamenilor de rând, fără nicio diferenţă faţă de Biancele zilelor noastre (cu care nouă ne e ruşine, bineînţeles); sau a oricui. Dacă opriţi orice om care nu e român pe stradă, care nu e român, şi îl întrebaţi dacă e mândru că e ce-o fi el, în mod sigur va răspunde că e mândru. Un spaniol va fi întotdeauna mai mândru că e spaniol decât un român că e român, deşi în ultimii ani situatia economică a Spaniei coboară vertiginos sub cea a României. Şi, cireaşa de pe tort, un ţigan (rrom, gitan, sau cum se mai numeşte el) va fi mândru că e ţigan. Nu va fi mândru că e român.

Ceea ce ne aduce la al doilea motiv care ne face să ne înghiţim mândria: se pare că suntem un popor atât de conştient de sine, în sensul că e atât de perfecţionist şi a dus jena la un nivel atât de înalt, încât ruşinea că un Căpşunescu s-a apucat de găinării în Spania sau un Construcţionescu s-a luat la bătaie prin Italia cântăreşte mai mult decât Nadia Comăneci cu care se mândresc americanii, Hagi cu care se mândresc turcii, un Emil Palade, un Aurel Vlaicu, un Păulescu (da, nimeni nu a auzit de el dar totuşi a inventat penicilina, să nu mai moară occidentalii de ciuma bubonică, provocată de mizeriile aruncate în stradă, de care bineînţeles că poate nu erau mândri, dar în mod sigur cu care nu se jenau). E mai jenant că aşa-zise vedete fac circ şi sunt plătite din banii prostimii decât că atâţia tineri iau în fiecare an premii la concursuri de ştiinţe reale, că cercetăorii noştri fac progrese în medicină, sau chiar că suntem una din naţiile care învaţă cel mai rapid şi mai corect limbi străine, în timp ce ne stricăm de râs de cum pronunţă alţii expresii de-ale noastre uzuale precum „bună dimineaţa” sau o simplă „pâine” de toate zilele.

Nu aş vrea să fac o apologie a mândriei de ţară, nu aş vrea să fiu încă unul dintre cei care îndeamnă revoluţionar să „fii mândru că eşti român”, îmi e curios însă de ce pentru noi asta e o problemă, „an issue” cum ar spune cei pe care-i doare într-un loc întunecat de ţara de origine. Adică de ce, în primul rând, ne punem întrebarea dacă să fim mândri sau nu. E trist că vedem atât de pregnant ceea ce nu merge, ceea ce nu e cum ar trebui, facem la mea culpa la orice nu se petrece într-un mod ideal.

Ninge şi nu s-au curăţat străzile – vai, suntem o ţară de înapoiaţi, nu am învăţat că iarna ninge şi nu ne-am pregătit din timp. Ei bine, nici la Bruxelles nu se curăţă străzile când ninge. Deşi ninge în fiecare an, poate nu ca în România, dar ninge. Însă nu sunt utilaje pe stradă. De fapt, nimeni nu iese cu maşina pentru că nu ştiu să-şi pună cauciucuri de iarnă. Dacă a nins, e panică naţională (dar da, ninge în fiecare iarnă, de mai multe ori pe iarnă), mulţi nici nu mai merg la muncă. Rue de la Loi rămâne înzăpezită până plouă şi se topeşte zăpada. E aceeaşi mocirlă ca şi pe Griviţei. Dar la Bruxelles nu e nicio problemă. Un şofer idiot te stropeşte cu noroi şi tu îi zâmbeşti. În Bucureşti îţi doreşti o bâtă să îi spargi maşina.

În România, recent, avioanele au avut întârzieri din cauza zăpezii. Vai, de nimic nu suntem în stare. În Belgia, a fost grevă la aeroport. Avioane internaţionale au avut întârzieri şi au fost anulate din cauza grevei – ceva ce poate fi controlat de oameni, spre deosebire de ninsoare. Dacă vă imaginaţi că s-a simţit cineva prost faţă de călătorii care s-au trezit în aeroport, cu bagajele în braţe, că nu zboară nicăieri, vă înşelaţi. Chiar pun pariu că angajaţii s-au simţit foarte bine după câteva ore de relaxare şi sunt mândri că sunt belgieni şi pot face grevă.

În România, fugi după autobuz, aproape că îl ajungi în staţie, dar pleacă fără să aştepte. Păi e o tragedie, sistemul de transport nu e pus la punct, suntem nişte incompetenţi. În Belgia, fugi după autobuz, aproape că îl ajungi în staţie, dar pleacă fără să aştepte. Nicio problemă, e normal. Dar culmea ştiţi ce e? În România, următorul autobuz e în 10 minute. Dacă nu ai chef/timp să aştepţi următorul autobuz, ai staţie de taxi, iar un drum cu taxiul în general nu e un efort financiar insurmontabil. În Belgia, următorul autobuz e după 23 de minute (dar sunt mai civilizaţi pentru că au şi un panou care mănâncă electricitate, din banii tăi bineînţeles, care îţi arată treaba asta). Şi nu ai taxi la o distanţă mai mică de 500 de metri în cel mai bun caz, cu extreeeem de mici excepţii. Dacă faci comandă la taxi, vine în 12 minute, nu în 3. Şi chiar dacă faci comandă, nu scapi de întrebarea „până unde mergeţi?” şi nici de un răspuns de genul „pana la X nu vă iau, că e prea puţin”. Şi nu poţi să faci plângere. Adică poţi, dar rezultatul va veni în defavoarea ta, pentru că, nu-i aşa, era şi autobuz… Dar iarăşi, dacă sunteţi tentat să credeţi că se simte cineva prost pe chestia asta, nu e cazul.

Ah, şi desigur, în bar… Dacă în România intri într-un bar de care a mai auzit lumea, nu ultima bodegă de la Cucuieţii din Vale, şi primeşti vinul într-un pahar cu urme de buze, păi iese scandal, paharul eventual spart în capul chelnerului, inspecţii sanepid, articole în ziarul local cel puţin. În Belgia, ne scuzaţi, vă aducem alt pahar. Nu se menţionează dacă alt sau acelaşi vin. Şi nimeni nu are nicio problemă. Poate clientul, pe care poate îl supără un pic stomacul a doua zi. Dar în mod sigur e din cauza vremii şi nimeni nu se supără.

Sigur, din nou, nu înseamnă că trebuie să fim mândri că suntem români. Suntem un popor liber, fiecare poate simţi cum simte. Dar poate totuşi nu avem atâtea motive să fim mândri nici să fim altceva.